Cred ca cea mai frumoasa definitie a iubirii ar suna in felul urmator ca: iubirea este simultan si nedespartit adevar. Adevar ce sta drept piatra de incercare pentru cei mai multi care cauta iubirea si motiv pentru care nu o gasesc.  Aflam de la evanghelistul Ioan ca Dumnezeu este iubire și iubirea este Dumnezeu. Este cu alte cuvinte chemarea cea mai adanca a omului din toate timpurile și din toate locurile și dovada cea mai clara a faptului ca omul este facut in chipul lui Dumnezeu și chemat la asemanare cu El.

Accesul la iubire se face prin adevarul fiintial, prin ceea ce este real. Prin vederea si acceptarea realitatii mele si a celuilalt. In fantazare sau in diferite forme de fantezie a fiecaruia. In iluzie, in minciuna de sine nu exista iubire, ci doar un chip parut si halucinant al ei, imaginat practic. De aceea, atunci cand dispare aceasta imaginatie sau halucinare a iubirii sau fenomenul acesta de orbire launtrica, dispare si asa-zisa iubire care nu a existat de fapt niciodata in acel loc si pe acele coordonate launtrice. De aceea aceasta expresie “Te-am iubit” sau “Nu te mai iubesc”  ele fac trimitere exact la ceea ce am scris putin mai sus. Acest gen de iubire nici nu a existat niciodata.

Pentru ca iubirea in ea insasi cand este, este. Asemanator celui care a spus “Eu sunt Cel ce sunt”, iar cand nu este, nu este și cu asta, basta. Problema devine complicata pentru ca noi numim iubire tot felul de alte realitati care nu sunt in propriu-zis Iubire.

Bun, apoi iubirea este o forma de autodisciplina launtrica ce presupune punerea tuturor puterilor sufletești in pozitia conform firii. Singura pozitie ce permite aceasta unire sinergica dintre om și Dumnezeu. In zona patristica, cuvântul folosit pentru a autodisciplina este cel de asceza care ii îngrozeste pe multi, dar care in originalul grecesc inseamna nimic altceva decat training sau antrenament.

Putem spune că asceza, acest proces de disciplinare și auto disciplinare launtrica nu este nimic altceva decat un antrenament in iubire. Prin practicarea cu stiinta a acestui antrenament se indreapta de fapt reperele launtrice ale mintii mai intai si apoi ale celorlalte puteri sufletesti ajungandu-se astfel la o ordine si o armonie launtrica.

Aceasta stare de ordin launtric la care ajungem, nu este altceva decat curatia de care vorbesc scrierile patristice si anume acea stare in care puterile sufletesti ale omului se afla in ordinea lor fireasca. Sa ne imaginam așa cum în organismul nostru, în trupul nostru, toate isi au o ordine ca să putem funcționat normal, la fel și in psihismul nostru toate isi au o ordine.

In momentul in care le punem pe acestea in ordinea lor si cand ele nu mai sunt alipite acestei puteri ale sufletului, printr-o serie de traume din exterior, ci sunt unite sinergic cu Harul, in final se ajunge la ceea ce Sfintii Parinti numesc starea de isihie, de liniste sau de pace launtrica specifica practic oricarui om sanatos sufleteste.

Asa cum trupul nostru este linistit si aflat intr-o armonie in momentul in care suntem sanatosi. Nu ne doare nimic. La fel si sufletul ajunge la aceasta stare de pace, de armonie, de impacare in momentul cand se afla intr-o stare de sanatate.

Acest intreg antrenament in Iubire angajeaza pe termen lung alegerea libera si libertatea omului. Tocmai de aceea vorbim de un antrenament pentru ca este o alegere sistematică și succesivă pe care o facem pe o cale. Nu este ceva in care ajungem intamplator. Asumarea acestui tip de disciplina launtrica poate sa-i genereze omului in anumite etape, o serie de dureri. De ce? Pentru ca el trebuie sa renunte la diferite fragmente de patologie sau varii conditionari. Cea mai dureroasa fiind renuntarea la iluzie.

Cat timp omul cultiva sistematic minciuna si iluzia in sine, el nu poate accesa aceasta disciplina necesara antrenamentului in iubire ce se poate face doar in stare de Adevar fiintial, ci el se deviaza pe o infundatura, pe un drum co-lateral al fiintei. Si practic acolo tot ceea ce face in aceea directie se lucreaza gresit.

Prin cultivarea minciunii de sine ajungem intr-o directie opusa lui Dumnezeu.

Iubirea este de fapt legata de fiintialitate si de asemanare cu Dumnezeu. A lucra minciuna de sine sub forma iubirii este o batjocura la adresa celui ce este Iubirea si este de fapt o lepadare evidenta de Dumnezeu care este Iubire, dar in acelasi timp El este iubire, dar si simultan si nedespartit Adevar si aceea cale care ne aduce la Viata.

Cu alte cuvinte, noi cand privim in profunzime, noi de fapt si de drept cand vorbim de iubire trebuie sa vorbim de acest antrenament sistematic. Vorbim de fapt de un proces de asceza care presupune ordonarea tuturor acestor puteri sufletesti prin care noi patrundem si mergem, inaintam incet incet pe calea acesta a adevarului fiintei. Si in felul acesta pe aceasta cale ne unim cu Dumnezeu si inviem din ce in ce mai mult acolo unde suntem bolnavi.

De ce este iubirea cea mai importanta dintre virtuti?

 

Este rod al asemanarii cu Dumnezeu. Pentru a fi in Iubire trebuie neaparat sa te afli si in Adevar.

A limita doar iubirea in manifestarile ei exterioare presupune a ucide Viul din noi si a ne pecetlui moartea launtrica cu o eticheta frumos colorata, dar vesnic vinovata prin minciuna pe care o ascunde.

E un mod de a spune ca iubirea este una dintre cele mai importante virtuti, dar de fapt este un element ce tine de asemanare cu Dumnezeu si tine profund de fiintialitate si de capacitatea de a fi Viu in toate aspectele sufletului nostru. Iar tot ce nu este adevar, este minciuna si atunci nu este Iubire.

Cum sa ne manifestam iubirea de aproapele?

 

“Am venit în lume unul de dragul celuilalt” – Marcus Aurelius – Ganduri catre sine insusi

Exista nenumarate forme ce nu pot fi cuprinse practic in cuvinte. Modurile in care putem sa ne iubim unii pe altii.
Realitatea lucrarii duhului Iubirii in om ne surprinde de fiecare data cu noi si noi forme.
Ca si principiu general insa, modul cum manifestam iubirea fata de aproapele, cred ca tine in primul rand de modul nostru de a lucra propria relatie de dragoste cu Dumnezeu.

Aceasta relatie de dragoste dintre noi si Dumnezeu, poate da roade ce pot folosi si pe aproapele, pe cel de langa noi, as spune ca acest lucru tine mai degraba de relatia tainica dintre celalalt si Dumnezeu la randul lui, iar pe noi nu ar trebui sa ne preocupe prea mult acest lucru. Este esential in cazul fiecaruia dintre noi sa ne ingrijim de propria noastre relatie de dragoste cu Dumnezeu care in Adevar fiind va aduce ca rod firesc iubirea si impartasirea ei sub diferite forme cu ceilalti in functie de randuieli extrem de precise asa cum sunt date ele de Dumnezeu intr-un moment sau altul.

Au nevoie sa le spunem celorlalti pe care ii iubim, ca ii iubim?

 

Putem sa o spunem ca un prea plin care se revarsa din launtrul fiintei noastre. Dar in primul rand noi trebuie sa-l traim pe acela, ori noi daca nu avem aceasta relatie de dragoste cu insasi Iubirea in noi, daca noi nu ne traim pe noi insine si in Adevarul fiintial, atunci noi nu putem spune un astfel de cuvant „Te iubesc”.

Te iubesc si Hristos a Inviat sunt sinonimii launtrice. Ideea de Iubire este legata de ideea de inviere launtrica si inviere launtrica in Hristos pentru ca ele sunt unul si acelasi fenomen si practic atat timp cat noi nu suntem inviati in Hristos, nu suntem Vii de fapt.

In momentul in care oamenii impartasesc fiintial acest plan al iubirii, deseori nu mai este nevoie nici macar de cuvinte sau este nevoie intr-o anumita etapa de cuvinte in felul acesta. Alteori nu mai este nevoie de cuvinte chiar deloc. 🙂
Asta in momentul in care traiesc in Adevar fiintial. In partea de iluzie, acolo este o zona de patologie in care expresia “Te iubesc” are trecut, prezent, eventual viitor si apoi iarasi ne intoarcem la trecut, iarasi la viitor intr-o pendulare continua.

E greu sa ne iubim aproapele mai mult ca pe noi insine?

 

Firesc ar fi sa reusim sa-l iubim pe celallat macar ca pe noi insine luand ca exemplu pe Hristos cum El insusi ne-a iubit pe noi. Insa sa nu uitam de aceasta legitate a vietii launtrice ca oamenii se intalnesc in Iubire in masura in care se intalnesc fiecare cu sine in Dumnezeu. Altfel, ma tem ca suntem pe langa Dumnezeu, pe langa Adevar si ca atare si pe langa Iubire.

Interesant este ca noi incepem sa simtim iubirea in momentul conceptiei odata ce sufletul este dat in intregime cu toate puterile sale. Este clara ca acesta este un proces tainic si este foarte diferit de la om la om.
Cei mici sunt mai conectati la Adevarul fiintial. Sunt si mai iubitori prin comparatie cu adultii atat la modul spontan cat si la modul firesc.
Adultul intra intr-un proces de falsificare cu sine prin raportare la lume si la duhul acesta al lumii. El pierde treptat si capacitatea de a iubi.

Pe de alta parte, observam ca adultul este atat de obisnuit in a falsifica realitatea iubirii incat atunci cand o intalneste, ii pare ca fiind cea mai de necrezut realitate. Deci nu o crede si de aceea nici nu o urmeaza. Este foarte interesant cum adultul nu recunoaste Iubirea in Adevar.
Pare ca fiind necunoscuta si foarte stranie si periculoasa de-a dreptul. De ce?
Pentru ca aceea are forta poate sa-l transforme. Iubirea care este Viata si are puterea sa ucida moartea din el. Sa-i moara moartea!
Si atunci el tine cu dintii de propria sa moarte, de acel sine fals de care Mantuitorul ne-a spus ca daca ne straduim sa-o pastram il vom pierde.

A iubi inseamna de fapt, a da nastere lui Hristos in sufletul tau. Inseamna a-i da voie sa se nasca, sa te alcatuiasca de fapt, sa te creasca, sa te sfinteasca si sa te faca asemanator cu el. Pentru ca astazi sarbatorim Invierea Domnului, am sa inchei cu

Hristos se naste, iubiti-l
Hristos din inimi, intampinati-l
Hristos s-a nascut si inceput al invierii noastre s-a facut!

Hristos a Inviat!